duras33

Eminescu - declarat nebun apoi ucis?

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
“Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din ţară pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.
Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.
În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

"Domnul Eminescu a innebunit"

In aceeasi zi de 28 iunie 1883, cand Mihai Eminescu a fost arestat si internat la ospiciu, Romania trebuia sa semneze un tratat secret de alianta cu Austro-Ungaria, Germania si Italia. Documentul insemna, de fapt, aservirea Romaniei Austro-Ungariei, excludea revendicarea Ardealului si interzicea orice fel proteste in acest sens.
Eminescu, aflat in centrul oricarei manifestari pentru eliberarea Ardealului, trebuia sa fie redus la tacere si scos din peisaj. Este de fapt abia inceputul procesului de defaimare si de eliminare a ziaristului Mihai Eminescu.
Despre "boala" lui se afla abia pe la 1 iulie 1883, cand ziarul "Romanul", aflat intr-o polemica acerba cu Eminescu, dadea primul semnal al scoaterii lui din viata publica: "Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul "Timpul", tinar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca in curind vom putea anunta deplina sa insanatosire".
A doua zi, ziarul Timpul publica propriul anunt: "Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului "Timpul" este incredintata d-lui Mihail Paleologu".
Timpul revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum".
Se observa ca ambele ziare scriu despre poetul Mihai Eminescu si despre talentul si geniul sau poetic, nu despre jurnalistul nationalist Mihai Eminescu. Incepe astfel accentuarea laturii creative, romantice si visatoare a personalitatii acestuia, punand in umbra luptele acerbe pe care le-a dus pentru tara sa.
"Domnul Eminescu a innebunit"
Nicio sursa oficiala nu spune, insa, ca Eminescu ar fi fost nebun, desi adversarii lui au incercat de la inceput sa raspandeasca acest zvon. Mai intai, in 28 iunie, Ecaterina Szoke Magyarosy, sotia lui Ioan Slavici, i-a trimis lui Maiorescu un bilet in care scria "Domnul Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau".
Eminescu se afla in acea zi la baia Mitrasewschi, unde fusese dus de Grigore Ventura, redactor la ziarul L`Independence Roumaine. Acesta il scoate din minti si il lasa intr-un din camere inainte sa alerteze politia ca un nebun s-a inchis in baie si nu vrea sa mai iasa. Ii cheama la fata locului pe alti doi membri ai Societatii Carpatii, Siderescu si Ocasanu. Ca un facut, cei doi au cu ei o camasa de forta. Intra in baie, il imobilizeaza pe Eminescu si il duc la stabilimentul Sutu, unde i se rezervase un loc cu o noapte inainte.
Ventura le spune politistilor ca Eminescu ar fi tinut un discurs "politico-socialo-national" infierbantat la Capsa si ar fi scos un pistol cu care spunea ca il va omora pe rege. Aceasta afirmatie nu este, insa, sustinuta nici de procesul verbal al politiei si nici de declaratiile celorlalti martori.
In ultimul interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras "aura" de nebun si persoana iresponsabila psihic, Nicolae Georgescu ("A doua viata a lui Eminescu") observa o serie de inadvertente care, "ori reprezinta un lant nesfarsit de coincidente, ori e treaba serioasa, si atunci e groasa de tot".
Iata mai intai interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moartea sa:
- Cum te cheama?
- Sunt Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cat oul de mare.
- Pentru ce?
- Pentru ca eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
- Ce ai de gand sa faci cand te vei face bine?
- Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. stiu 64 de limbi.
- Cine e Poenaru care te-a lovit?
- Un om bogat care are 48 de mosii, 48 de rauri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.
Aceste 4 intrebari si 4 raspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinta. Fiind atentionat asupra numerologiei masonice, autorul remarca aceasta numerologie in cadrul interogatoriului, mergand pana la identificare. Numarand cuvintele, pana la "stiu 64 de limbi", sunt exact 64 de cuvinte. Numarand cuvintele primului raspuns, remarcam exact 33. La al doilea raspuns, daca citim "nu-i" ca un singur cuvant, obtinem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezulta 48. Al treilea raspuns are tot 15 cuvinte, in acest mod, daca adresantul uita sa adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o data in fata. in cel de-al treilea raspuns, cifra 48 se repeta de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atat de bine construite, dupa parerea autorului, incat este de presupus ca acest text a fost cu migala prelucrat, avand in vedere ca, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de catre masoni in limbajul codificat al semnelor de recunoastere specific francmasonice. Relatiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestiva dintre ele), apar doua concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, si atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade.

Asasinarea lui Eminescu

Din noiembrie 1886 până în aprilie 1887 Eminescu este sechestrat la Neamţ unde gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.
Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. ”
De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.
La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.