istorie si legende

miercuri, 26 mai 2010


Dacia secretă

Pentru ca cele ce urmeaza sa fie cat mai bine intelese vom face o prima precizare: geto-dacii s-au detasat de contextul celorlalte semintii printr-o performanta unica - sunt singura semintie europeana cu o neclintita continuitate in cele trei dimensiuni ale fiintei sale (spatiu, timp si spiritualitate).

Numai constienti de aceasta realitate vom putea sa imbratisam exceptionala mostenire spiritual-initiatica a "Cultului lui Zalmoxis".Se cuvine a face o distinctie intre perioada de inceput a "Cultului Zalmoxian" (nasterea si implinirea ca forma distinct magica) si perioada de extindere (transfer) dincolo de perimetrul formarii sale, in cuprinderea Greciei antice, unde continua sub o forma readaptata, cunoscut si comentat de majoritatea specialistilor drept "Cult al lui Apollon". Reintarim ceea ce spuneam in capitolul - ORFEU -. Este regretabila confuzia inca acceptata de multi autori: Orfismul este un lucru aparte, ORFEU nu este Apollon, cum nici Zalmoxis nu este ORFEU. Sa ne intoarcem deci, cu mai bine de 1300 de ani I.Hr. la vremea cand influenta bacantelor scazuse considerabil, la vremea in care pe faimosul KOGAION mai oficiau Preotii Cultului Luminii. Si daca spiritul a nazuit intotdeauna spre inaltimi, socotim ca superba salba de creste muntoase a Carpatilor a contribuit in buna masura la asezarea in acest perimetru a unei lucrari initiatice aparte, cu nimic mai prejos de marile scoli ale antichitatii.
        Reamintim ca inca din vremea "Oficierilor Orfice", prezenta celtica, cu druizii in prim plan, a lasat urme concrete in practica initiatica pe aceste meleaguri, urme care inca se mai resimteau in timpul aparitiei Zalmoxismului

Nasterea celor doi Copii Divini



O inscriptie tracica plaseaza cu exactitate locul nasterii celor doi gemeni ceresti: "Magii, cand au auzit vestea despre cei doi nascuti pe taramul de Apus al Lacului Alb, au pornit indata de la Marea Neagra, catestrei in goana cailor..." (Altar de piatra - Strunga - Macedonia) sau pe o alta inscriptie descoperita la Hinog (Constanta): "La apus de Ochiul Lin, doi copii din flori a nascut Aurora (Cea luminoasa)."

Sa intram in intimitatea legendei, incercand sa decriptam cine erau cei doi Copii Divini. Asa dupa cum a prorocit ORFEU, la 24 de veacuri de la moartea sa, pe o inscriptie de pe un altar de piatra (confluenta raurilor Timis cu Bistra) se consemna: "Aprindeti luminile, caci s-au nascut, pe malul apei, conform previziunilor Doi Sfinti. Laudati sa fie !"
         Legenda spune ca Maria (Divina Fecioara) a pogorat pe pamant in chip de prunca si a fost adoptata si crescuta in Templu pentru a sluji la Altarul Marelui Zeu. Intr-o zi un trimis al Cerului (CAEPROEZUS) a anuntat-o ca va naste un baiat si o fata, Fii ai Domnului Universului. Afland ca Maria e insarcinata, superioara Templului a alungat-o. Ajunsa intr-o padure ce impanzea o colina mai inalta a nascut in chinuri, persecutata de duhul malefic al Universului.Dupa ce copiii au implinit 7 luni, pe Maria au luat-o la Cer Ingerii (ANSES), in timp ce gemenii dormeau. Ramasi singuri pruncii au fost adoptati de o familie de daco-geti care aveau in cinstire ca si intreaga comunitate pe CHAREY (Fecioara).
       Tatal adoptiv (AISEPOS) PASTORUL, iar mama adoptiva (BRITO-LAGIS) DIVINA LUPOAICA, au fost nevoiti sa fuga impreuna cu cei doi prunci, care erau de mult asteptati sa se nasca (inca din vremea lui ORFEU).
      Peste acelasi neam al NAPEI-lor, la nord de raul Naparis (Ialomita), domnea ERETE (TEPOSUL) care credea cu tarie ca nasterea celor doi, va aprinde scanteia revoltei in randul napeilor. De aceea ERETE a dat ordin sa fie ucisi toti pruncii ce ar putea avea varsta gemenilor.Parintii adoptivi s-au refugiat la nord, in teritoriul necontrolat de ERETE. La 13 ani copii au fost despartiti, baiatul fiind luat de preoti si desemnat uceniciei de initiere. Ceremonia a imceput prin purificarea lui prin botez, in acelasi rau Naparis (Ialomita) pe care a plutit capul lui ORFEU.
      Pe o caramida descoperita la Drobeta este consemnata urmatoarea inscriptie: "Zeii nostrii au trait simplu, dar la treisprezece ani, Tatal Ceresc i-a schimbat la fata." Mai intai geto-dacii si mult dupa aceea grecii i-au numit pe cei doi gemeni ZALMOXIS -si ulterior pentru a-i deosebi l-au numit pe baiat APOLLON (Albul) iar pe fata ARTEMIS (Rosia).
      Dupa moartea lui ERETE, peste comuni-tatea napeilor a fost rege, PYTHA-GORAS (Vita sau Fiara Puternica) care era in gratiile scitilor si putinilor greci care vietuiau intre napei. Aisepos si ai sai s-au reintors in mijlocul napeilor la vechea lor gospodarie.
      Retragandu-se pe noile meleaguri, Zalmoxis - Apollo a renuntat la continuarea vietii ca initiat slujitor al Altarului, preferand sa pazeasca oile lui Aisepos.Pentru a fi cat mai aproape de turmele tatalui, Zalmoxis a sapat un bordei spatios in coasta unui deal spre a-i servi de locuinta.
      Ne oprim deocamdata pentru a puncta doua intelesuri, consemnate si interpretate diferit de majoritatea istoricilor.
     Deducem ca Zalmoxis nu a fost sclavul vestitului Pitagora (initiat si matematician) ci supusul regelui PYTHA GORAS ceea ce este cu totul altceva. De asemenea subterana in care este receptat Zalmoxis a-si tine inceputurile initiatice fata de o seama de adept!, nu este altceva decat bordeiul sapat de inca, pastorul Zalmoxis.

Evident napeii au fost cuceriti, treptat, de farmecul si cunostintele tanarului Zalmoxis si au inceput sa asculte de el. Ca sa-i faca sa inteleaga mai usor un mod mai bun de viata, Zalmoxis - Apollon a asezat legile divine pe rime si melodie, ajungand pana acolo incat a pus si tablele matematice pe versuri:

"BAN AGNA INO" - "Cinci fara unu"

"OPTO PE TEB MO..." - "Opt supra doi am..."

Treptat, Zalmoxis a inchegat un grup insemnat de ucenici, asigurandu-i ca prin cunoastere (stiinta) pot deveni mai puternici. Abia apoi cunostintele din medicina, din perimetrul ierburilor de leac, al descantecelor si din adancul tainelor magice vor alcatui o adevarata invatatura in stare a-i face deosebiti:

"ZANVOT VAVOT VRNYL UNT MIL"

(Invatatura voastra va birui si muntele)


MOARTEA SI INVIEREA



Iubitor de cunoastere, regele PYTHA GORAS, venea destul de des la bordeiul lui Zalmoxis. Dezbateau cu siguranta probleme tinand de misterele Cerului, sau de predictii vizionare privind soarta comunitatii lor de napei.

     Din nefericire nici getii, nici scitii si cu atat mai putin grecii, destul de salbatici in felul lor, nu erau prea impresionati de intalnirile celor doi si nici de inteligenta celor doi. Ba mai mult, au gandit in putinatatea inchipuirii lor, cum ar putea sa-i invrajbeasca. De aceea au momit pe multi dintre napei, fortand chiar mana lui PYTHA GORAS, promitandu-le ca daca cei doi se vor infrunta si Zalmoxis va invinge vor avea libertate deplina.
      Planul lor se bizuia cu siguranta, pe aspectul fragil, de flacau subtire si inca neformat pe care il etala Zalmoxis. Totusi in intalnirea care a avut loc, cei doi s-au infruntat la tranta, intrecerea cu arcul si la manuirea sabiilor. Victoria intreita a lui Zalmoxis - Apollon a fost generatoarea legendei Cavalerului Trac invingand dragonul (PYTHON) sau balaurul.
      Tinandu-se de cuvant regele a acordat lui Zalmoxis stapanirea peste neamul daco-get de la AKER-SOMENOS (Gradina Sfanta) pana la granita de apus a napeilor.
       Pastorul Zalmoxis, devenit conducator si responsabil al atator suflete, si-a inceput lucrarea, dublat de sora sa, inzestrata si ea cu darul sfant al prezicerii. Unele din actiunile lor au fost receptate ca adevarate minuni, ridicandu-le statutul de Copii Divini.
       Traditia spune ca, aflandu-se la o nunta la care CANONIA (Cununia) se petrecea in aer liber, s-a abatut peste locul cu pricina un nor gros aducator de ploaie. Zalmoxis si-a pus sageata in arc si tintind norul a slobozit 3 sageti, rostind un descantec anume.Imediat ploaia s-a oprit si nuntasii si-au reluat petrecerea.
       Alta data, fiind chemati intr-un satuc de la nord de Magura Sacra, s-au aflat la capataiul unei fetite muribunde careia parintii disperati nu stiau ce sa-i mai faca. Atunci a rostit Zalmoxis celebrele cuvinte: "TILLITO COUMI!"(Copila ridica-te !) si fata de indata s-a ridicat sanatoasa.
        Evident, scitii si mai ales grecii nu vedeau cu ochi buni ascendentul lui Zalmoxis si nici n-au uitat afrontul adus lui PYTHA GORAS, indemnandu-l pe rege sa ucida pe "barbarul" ajuns vestit si respectat.
        La inceput regele n-a acceptat. Pe masura insa, ce supusii sai plecau tot mai des la Zalmoxis sa-l consulte sau sa-i asculte invatatura, a incuviintat un plan, pus la cale de o sleahta condusa de cel mai priceput arcas al lor TANTA-LOS (Dintosul).
         Sora sa Rosioara, i-a prezis lui Zalmoxis sfarsitul, intocmai oii nazdravane din balada Miorita, dar acesta stiindu-si prin puteri magice viitorul, si-a urmat soarta fara ezitare. Asadar in ziua de ajun a Sf. Gheorghe de azi si care atunci corespundea datei la care se desfasura cea mai importanta ceremonie pastoreasca, Zalmoxis insotit de Ion, fiul mai mic al lui AISEPOS, s-a cufundat in rugaciune si dupa ce s-a aratat Steaua Pastorului, s-a pornit spre locul praznicului.
         In timp ce sarbatoarea se derula pe malul drept al raului Naparis (Ialomita), in crangul de pe malul stang pandeau deja ucigasii gata de atac.
        Renuntand in ultima clipa la atitudinea sa pasiva, Zalmoxis s-a urcat intr-un stejar batran ca sa-si potriveasca o ramura zdravana de baltag. Tantalos si-a incordat arcul si a strapuns pieptul tanarului cu o sageata otravita. In cadere corpul sau, zdrelit de ramuri, a ramas atarnat in forma de cruce cateva minute. Lumea care s-a adunat la strigatele de spaima ale lui Ion, a mai putut auzi ultimele cuvinte ale lui Zalmoxis: "HELIS, HELIS, ALMIIS ABA TANI !"

("Doamne, Doamne, Marire Tie !")

     Scrasnind din dinti, micul Ion a smuls sageata ucigasa din pieptul lui Zalmoxis si ajutat de oameni l-au coborat asezandu-l pe sarica ciobaneasca, sus la stana, privegheat doar de cei dragi.
      Legenda spune ca la miezul noptii, toti cei ce-l privegheau au adormit in afara de sora sa Artemis. Atunci s-a intamplat miracolul care avea sa-i zguduie pe geto-daci.
     Inca din timpul vietii Magul-pastor le spusese napeilor ca va invia. Mai tarziu printre denumirile date Cavalerului Trac va fi si aceea de "SOL-DO-BOOYSENOS" sau "Domnul Patimilor". O gema tracica ni-l infatiseaza de altfel, ca pe un crucificat cu trupul gol (dezbracat), asemeni napeilor (celor goi) cu inscriptia: "OR-PHEOS VAKKANKOS" (Cel jelit s-a Inaltat) - a Inviat .Mult mai tarziu, versiunea marilor initiati zalmoxieni a fost consemnata si pe o stela de marmura (Constanta) cu textul:

"Frumosul tanar din moarte a inviat. Sora lui rana i-a vindecat-o."

Similitudinea cu motivul Hristic de mai tarziu a intrigat pana si pe Fericitul Origenes care scria:

"Apoi fiindca noi (crestinii - n.n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsus, el crede ca noi am facut la fel ca getii care cinstesc pe Zalmoxis"

         Dupa invierea sa, conform unor variante mai vechi Zalmoxis a ajuns sa cutreiere lumea, cunoscand o sumedenie de taine desprinse din cultul altor semintii, evident sub raport initiatic. Dupa alta mai moderna, a cutreierat doar Geto-Dacia, travestit, nevoit mereu a-si ascunde chipul ce pastra inca urmele caderii printre ramurile ste-jarului, sub o gluga anume confectionata.
         Ce credem ca e bine sa retinem este paleta destul de larga a simbolurilor intiatice, dintre care la un loc de cinste era vestita pentagrama, luata la acea vreme aproape sigur, direct sau prin cai intermediare de la egipteni.
         Pentru a incheia cum se cuvine, vom lasa din nou rostirea legendei sa creioneze finalul de "traire pamanteasca", finalul de prezenta al celor doi gemeni divini in perimetrul geto-daciei lor.
        Se spune ca, o zi inainte de marea despartire, cei doi si-au chemat apropiatii (ucenicii) la cina de despartire. Undeva la "Echinoctiul de Toamna", putin dupa culesul viilor, Zalmoxis-Apollon si Rosioara-Artemis au baut o cupa cu apropiatii asigurandu-i ca pe urmatoarea o vor bea tot impreuna, in Paradis.Cu siguranta la acea masa sfanta, cei doi au impartasit ucenicilor cateva din tainele ce aveau sa fie pastrate. In traditie acel ceas a ramas sub denumirea de CON CINNA NALEINNA - "Marea Cina a Vrednicilor".
        A doua zi, cei doi si-au luat ramas bun de la rude pana in clipa in care "in vazduh s-au ivit lucruri neintelese. Schimbari de necrezut: lumina Soarelui a disparut asternandu-se noaptea, brazdata de fulgere si clatinata de vijelia vantului. Multimea s-a imprastiat inspaimantata. Dupa ce tulburarea a incetat, lumina a stralucit din nou, dar platoul era gol..."
        Ucenicii au spus multimii ca cei doi au fost luati de ANSES (Ingeri) si dusi in Cer la TATO-NIPAL (Tatal Cerurilor).
      De atunci s-a sarbatorit BESKOS sau BACCHUS (Inaltarea) la culesul viilor. Cu acest prilej se tineau serbari sfarsind prin adevarate festinuri in timpul carora multimea striga EVOE (Marire, Inaltare) iar Zalmoxis-Apollon era considerat D-ION-YSOS (Urmasul lui Ion) marcand continuitatea "Cultului Orfic" in Zalmoxism, sau cultul lui CAP-NOBATAI (Domnul nevazut). Ceremoniile se sfarseau si incepea noaptea la lumina facliilor, dar atragem atentia ca nu trebuie sa confundam aspectul de credinta (manifestarile de masa), intru recunoasterea lui Zalmoxis, cu practica Magic-Initiatica a ucenicilor si Marilor Magi pastrata in taina de piatra a KOGAION-ului.


INITIEREA


Initierea la geto-daci, consta ca in orice alt procedeu initiatic intr-o suita de invataturi si etape, parcurse treapta cu treapta spre stadiul de Maestru.
      Dupa ce, individul care dorea cu toata fiinta sa porneasca pe drumul Initierii, era cercetat printr-o conversatie libera de chiar Zalmoxis, dupa ce verdictul era favorabil, viitorul ucenic era chemat, singur sau cu mai multi la confirmarea sa prin "Botez". Aproape ca in "Cultul lui ORFEU", cel ales intra dezbracat in apa, de obicei la ceasul amiezii si era insotit de asta data de 3 Magi-Preoti care-l asistau. Primul dintre ei cufunda vasul sacru in undele raului Naparis (Ialomita) si varsandu-i continutul pe crestetul novicelui rostea: "- Sa crezi cu toata fiinta in Invatatura !" Apoi al doilea repeta operatiunea rostind aceeasi fraza. Dupa ce si cel de-al treilea oficia rostind indemnul de a crede in Invatatura, novicele primea aceeasi haina aspra si lunga, apoi, insotit de cei 3 era dus in incinta perimetrului de initiere pe munte. Acolo ingenunchea in fata Altarului invocand pe Tatal Ceresc:

"Parinte fii alaturi de mine, Eu iti apartin !"

    Urmau 40 de zile de purificare si rugaciune, timp in care era supravegheat de departe, fara a fi tulburat.
Dupa parcurgerea celor 40 de zile, ucenicul era purtat intr-o procesiune solemna la lumina facliilor in fata marelui preot. Aceasta a fost oarecum perioada de NASTERE si fara de ea nu era admis nimeni la etapa de cunoastere a INVATATURII.
      In fata Altarului ucenicul ingenunchea si rostea in gand multumirea catre Tatal Ceresc.  Apoi Marele Preot il ridica de umeri aratandu-i pe rand cele doua picioare ucenicului: "Sa stii si sa nu uiti! Initiatul are doua picioare, altele decat lumea. Unul este insasi Invatatura, Credinta si dorinta de Cunoastere, fara de care nu poti pasi. Al doilea, Rabdarea - cea care echilibraza si face pasul bun, chiar daca el nu pare spornic. Din acel moment, ucenicul incepea cu adevarat patrunderea Tainelor. Invata si era indrumat de Magi-Preoti in miracolul astrelor, in metodele de decriptare a previziunilor din semne, in lumea mirifica a plantelor de leac, in taina trupului si a medicinii oculte, in priceperea de a te autocontrola.

"Lasa-ti trupul sa vorbeasca. Asculta-l si lucreaza asupra lui nu numai cu mintea ci si cu sufletul."

Vorbele cadeau rar si ucenicul incerca sa retina totul intr-o chinuitoare lupta cu sinele.

"Sa nu uiti ca cele 7 necesitati ale trupului tau sunt: a respira, a te hrani, a bea, a te misca, a te purifica (spala, dejecta, urina), a face dragoste, a te odihni. Toate cele 7 isi cer pretuirea. De cum le vei intelege asa le vei domina sau vei sta sub ele".

Poate cel mai greu era taramul magic, acolo unde lucrurile inca abia se ghiceau si efortul era dublu: a vedea cu vederea fizica si cea de dincolo de vedere. Dupa cei trei ani de incrancenare intre sumedenia de lucruri ce se cereau stiute urmau alte 40 de zile de post si rugaciune. La sfarsitul lor, ucenicul primea acceptul de a urma cea de-a doua etapa: CALEA MAGICA - unde lucrurile se schimbau cu totul. Mai intai era lasat un an prin lume sa-si consolideze cunostintele, sa le aplice unde era chemat s-o faca si mai ales sa se puna de acord cu sine. Urmarit, de multe ori dublat de ochiul atent al Magiior-Preoti, initiatul era reprimit la "Solstitiul de Toamna", pentru prima oara, alaturi de magi la CINA ALESILOR.
     Apoi din nou ingenunchea in fata Altarului ascultand rostirea Marelui Preot:

"Viata este Lumina, iar lumina este vesnica ! De cate ori vei uita aceasta, intunericul te va impresura..."

Pornit pe ultima etapa, initiatul era acomodat treptat cu tainele geometriei sacre, cu taina puterii nascatoare de lumina. Conturul Pentagramei ajungea in ultimul an sa-i fie lacas si spatiu de veghe. Practicile de autocontrol acolo se desfasurau si tot acolo apareau revelatiile.

"Nu uita - LUMINA Pentagramei magice este IUBIREA! Dar ca s-o faci luminoasa, trebuie sa ajungi la esenta Pentagramei - IERTAREA !"

Lucrurile pana nu demult involburate se asezau cu incetul in "Ordinea Sacra" dictata de puterea CREDINTEI. "Poti invinge predestinarea numai armonizandu-te cu propriul tau destin"

     Invatatura lua sfarsit cu putin inainte de ultima incercare. Acum putea realiza cat de iute au zburat cei 3 ani si cat de uriasa era zestrea pe care o primise in timpul curgerii lor.
     Gatit sufleteste si trupeste initiatul era condus din nou cu alai, trecut pe sub bolta de lumina, sub care valvataile inimii erau asemeni zecilor de faclii aprinse.
      Urma finala purificare. Cu pasi siguri se apropia si fara sa ezite traversa dansul fascinant si ametitor al flacarilor ce se prelingeau din gurile tainice ale grotei subterane.
       In mijlocul dogorii se oprea o clipa surazand.

"Neatins esti de flacari, in mijlocul primejdiei! Zambeste si crede..."

Vocea rasuna in urechi pana dincolo de iadul flacarilor si ingenunchea in fata Altarului. Pentru prima oara vedea de aproape pe cei trei mari Magi-Preoti socotiti Maestrii desavarsiti: Maestru TRADITIEI, Maestrul JERTFEI si Maestrul LUMINII - adunati laolalta pentru a-l recunoaste pe el Mag si initiat in taina de veacuri a maritului Zalmoxis.
Haina lunga, de lana alba, ii confera o stralucire palida pe langa stralucirea ochilor, aproape de neinfruntat.

                                                                                                                            de Adrian Bucurescu



Mitologia dacica



Poporul trac, era după cum spune Herodot "neamul cel mai numeros după inzi", şi ocupa un spaţiu vast din centrul şi estul continentulului european. Din marea familie a tracilor se evidenţiază dacii, numiţi, tot de Herodot, "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci". Mitologia traco-dacă este una matură, bine închegată, cu un panteon restrâns, zeii fiind puţini, dar cu responsabilităţi bine definite. Dacii venerau un număr de 4-5 zei majori: Gebeleizis, Bendis, Derzis, Kandaon, zeul războiului, asemănător zeului grec Ares, şi probabil încă un număr restrâns de zei minori. De la apariţia profetului Zamolxis în Dacia, religia dacică devine monoteistă, acest profet fiind divinizat după moarte şi considerat zeul suprem.



Obiceiuri şi ritualuri

Dacii se considerau nemuritori, pentru ei moartea fiind doar o trecere de la lumea materială, la cea spirituală, cea a morţilor, peste care guverna, zeul lor, Zamolxes. De aceea, înaintea unor războaie, sau în timpul secetelor, ei trimiteau pe cel mai viteaz dintre tinerii daci, ca sol la Zamolxes. Tânărul era ales în urma unor competiţii. Istoricul Herodot povesteşte despre ritualul de trimitere al solului, astfel: "...câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai este în viaţă." Se mai ştie de asemenea despre daci, că atunci când este o furtună şi tună şi fulgeră, ei trag cu săgeţile spre cer pentru a-şi ameninţa zeul.



Zei daci

Despre zeii daci se ştiu destul de puţine lucruri, datorită faptului că înaintea cuceririi romane, pentru grecii antici şi latinii, cultura şi chiar existenţa poporului dac constituiau un mister. Vitejia ieşită din comun a daco-geţilor, i-a făcut pe unii greci să elaboreze ipoteza că zeul elen al războiului, Ares s-ar fi născut în Dacia.

                                                                                                                                                                                                                                                                                  

Legenda Marelui Lup Alb




Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul. La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturicâteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
         Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
  - Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis atotputernicul. Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.
    Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continua mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând. În vremurile în care ne aflam, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… Poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.
      Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Afară de foame, nimic nu le ţinea împreună. Zamolxis înţelese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua.
     - Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe dea-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?
     În timp ce grăia, Zamolxis se uita în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama, încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale. Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
   - Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
   - Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare, pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!
    Zamolxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
   - Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu.
  Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
   - Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
   - Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
   - Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
   - Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine adus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.
     După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci şi nici după aceea. Lupul nou apărut era unic în toată seminţia sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana sa era albă, albă, mai albă decât laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a porni la luptă. În acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei.
        Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără ca fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului tărâm al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu gândul că nimeni nu-I poate învinge. Mâna protectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra.
      Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasa fugă. Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui, Zamolxis îi lăsa, după judecată, să moară de foame în chinuri groaznice. Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat din faţa întrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
     - Spune-mi, prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.
   Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grăi:
    - Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
    - Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa muritoare ce erai.
    - Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
   - Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ti mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
   Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
   - Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
   - Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
   - Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
   - Stăpâne! Reluă uşor lupul.
   - Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
   - Grăieşte, nu ai teamă! Spune-mi ce ai pe suflet!
   - Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
   - Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
   - Înţeleg, stăpâne.
   - Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.
    Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, şi anume acela de a reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii mai mari.
     Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite printre Daci pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revolta pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.
     Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte: supărat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
  - Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.
   Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
    - Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
    - Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-Dacilor. În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţa de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înalta a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi a Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urma învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.
    Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.
     Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vina clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.

=========================================================================

Vlad Ţepeş

Istorie

Vlad Ţepeş (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit şi Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476.
   S-a născut în cetatea Sighişoara din Transilvania[1], ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvănene.
   A fost căsătorit de două ori : întâi cu o nobilă din Transilvania şi apoi cu Ilona Szilagyi, verişoară a lui Matei Corvin.
    A avut trei băieţi: Mihail şi Vlad din prima căsătorie, Mihnea I cel Rău din a doua.
    În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de Imperiul Otoman. Vlad Ţepeş a devenit vestit prin cruzime şi pentru că obişnuia să îşi tragă inamicii în ţeapă. Din porunca sa 41 de oameni au fost executaţi astfel, iar 300 au fost arşi. Datorită conflictelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe de o cruzime demonică.
      În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obţineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) şi ameninţau Europa. Imperiul Otoman ajunge să stăpânească mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Albania şi Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu eşuează. În acest context istoric, Vlad Ţepeş a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare.
  Vlad Ţepeş aşa cum apare pe o gravură săsească din 1462În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Ţării Româneşti (una dintre cele trei provincii româneşti, celelalte două fiind Moldova şi Transilvania) şi s-a stabilit la Curtea domnească din Târgovişte. Vlad Drăculea şi-a urmat tatăl şi a trăit acolo şase ani. În 1442, din motive politice, el şi fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruţi ca ostatici de către sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea şi ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447, după moartea tatălui său - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Ţării Româneşti. Tot atunci, Vlad a aflat şi de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat şi îngropat de viu de boierii din Târgovişte.

      La vârsta de 17 ani, susţinut de un corp de cavalerie turcească şi de un contingent de trupe împrumutate lui de paşa Mustafa Hassan, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Valahiei. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care şi-a recăpătat tronul. Pentru a-şi asigura a doua şi cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a trebuit să aştepte până în 20 august 1456, când a reuşit să-şi ucidă duşmanul de moarte.
     Primul act important de răzbunare a fost indreptat împotriva boierilor din Târgovişte, vinovaţi de moartea tatălui şi a fratelui său. În duminica de Paşti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă, iar ceilalţi au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost puşi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeş.
       Vlad Ţepeş a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor saşi din Transilvania, el ordona deseori ca osândiţii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi, strangulaţi, spanzuraţi, arşi, fripţi, ciopârţiţi, bătuţi în cuie, îngropaţi de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale şi limba. Însă supliciul favorit era trasul în ţeapă, de la care provine porecla Ţepeş, cel care trage în ţeapă. Această formă de execuţie a folosit-o în anii 1457, 1459 şi 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva saşilor din Transilvania erau în acelaşi timp şi acte de protecţionism menite să promoveze activităţile comerciale din Ţara Românească. În plus, în acea perioadă era ceva obişnuit ca pretendenţii la tronul Ţării Româneşti să găsească sprijin în Transilvania, unde aşteptau momentul potrivit pentru a acţiona.


În 1459 Ţepeş refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenţei unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, cruciadă susţinută de Papă şi în care regele Ungariei, Matei Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal ( acesta chiar primeşte de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni şi 10 nave de război).

          În acest context politic, Vlad Ţepeş încheie o alianţă cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceştia vor încerca prin intermediul lui Hamza paşa, beiul de Nicopole, şi al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleşug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor şi pedepsiţi cei doi (au fost traşi în ţeapă împreună cu toţi soldaţii turci care-i însoţeau), Vlad Ţepeş organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.
        O întinsă regiune, de la Obluciţa la Novoe Selo şi de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleşug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor ucişi fiind indicat de însuşi Vlad Ţepeş într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deşi l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârşitul lui august, când campania otomană era deja încheiată.
       În ceea ce-l priveşte pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Ţepeş, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriaşe, cca 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depăşeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oşteni. Deşi Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetăţii Turnu, aceştia, la adăpostul nopţii, reuşesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgovişte (4 iunie 1462).
        În aceste condiţii Ţepeş va aplica tactica hărţuirii: pustiirea pământului - mai ales drumul spre Târgovişte -, otrăvirea fântânilor, atacarea detaşamentelor turceşti plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oştile turceşti, flămânde şi înfricoşate, înaintau prin ţara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Ţepeş, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze şi mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ţinta atacului a fost însuşi sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuşi efectul psihologic al atacului a fost important. Mulţi turci au fost ucişi, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în chip ruşinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin de retragere. În apropierea Târgoviştei îl aştepta un spectacol care a băgat groaza în oştile sale: o pădure de ţepi în care atârnau o mulţime de turci ucişi în înainte sau în timpul bătăliei; în faţa acestei privelişti turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a recunoscut că "nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri aşa de mari" şi care "ar fi vrednic de mai mult".
      Cu excepţia cronicilor turceşti, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi şi cu ruşinea de a fi dat dosul". Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, aşa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgovişte, ca domn pe fratele lui Ţepeş, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toţi cei ce i se împotriveau lui Ţepeş. Paşa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.
     Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Ţării Româneşti, cei doi fraţi căutând fiecare să-şi întărească forţele pentru a-şi elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Ţepeş care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea şi prietenia cu sultanul. Aceştia trec până la urmă de partea lui. În aceste condiţii, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Ţepeş trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.
     Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-şi schimbe planul iniţial, recunoscând situaţia existentă în Ţara Românească şi renunţând să-l sprijine pe Tepeş. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit şi o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare şi, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oştilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Ţepeş, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzaţia de trădare şi încarcerat la Vişegrad vreme de 12 ani. După Vişegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forţat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turceşti tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre
Vlad a fost recunoscut ca prinţ al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârşitul lunii decembrie 1476. Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l-a aşezat într-o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş. S-a emis ipoteza ca „Drăculea“ ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureştilor. Examinările recente au arătat că „mormântul“ lui Ţepeş de la mănăstire conţine doar câteva oase de cal datate din neolitic şi nu rămăşiţele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locaţia mănăstirii Comana, ctitoria voievodului.



Originea supranumelui „Drăculea“ şi a poreclei „Ţepeş“

Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) şi de cea de-a doua soţie a sa, Barbara Cillei.
     Simbolul Ordinului Dragonului   era un dragon, iar scopul era apărarea creştinismului şi cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenţei sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Ţepeş era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului DraGonului în 1431 la Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi şters de pe lista cavalerilor deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creştin al Ordinului care avea ca scop protejarea creştinătăţii de păgâni, în speţă de ameninţarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii care au asediat şi incendiat Cetatea Severinului, fiind ucişi toţi cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea aceloraşi turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad ordonă deschiderea porţilor Cetăţii Caransebeşului care, ascultând porunca, va fi incendiată şi jefuită de aceiaşi turci conduşi de Ţepeş, jaf şi pustiire care se va întinde în întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se cu prăzi şi robi nenumăraţi la sud de Dunăre.
      Porecla Ţepeş i s-a atribuit de pe urma execuţiilor frecvente prin tragere în ţeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazikli Bey, (Prinţul Ţepeş). Acest nume e menţionat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 şi s-a păstrat în istoria românilor.

Povestiri despre Vlad Ţepeş

Există multe povestiri şi anecdote despre Vlad al III-lea Drăculea. Era recunoscut pentru ambiţia de a impune cinstea şi ordinea. Aproape orice infracţiune, de la minciună şi furt până la omor, putea fi pedepsită prin trasul în ţeapă. Fiind sigur de eficacitatea legilor sale, Vlad al III-lea a lăsat, se spune, o cupă de aur la vedere, în piaţa centrală din Târgovişte. Cupa putea fi folosită de călătorii însetaţi, însă trebuia să rămână la locul ei. Conform surselor istorice[necesită citare], în timpul domniei sale cupa nu ar fi fost niciodată furată şi ar fi rămas aproape nefolosită.
    Vlad al III-lea ţinea de asemenea ca toţi locuitorii ţării să muncească şi să fie utili comunităţii. Îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi. Ca urmare, într-o zi toti vagabonzii si bolnavii din Ţara Româneacă au fost invitaţi la curtea domnească din Târgovişte, la un ospăţ. După ce au mâncat şi au băut, domnitorul i-a întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns afirmativ, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată. Nimeni nu a supravieţuit.
          O altă poveste spune că doi călugări sosiţi în Ţara Românească l-au vizitat pe Vlad la castelul său. Călugării îi cunoşteau reputaţia şi, când el le-a cerut părerea despre domnia sa, au răspuns fiecare în mod diferit. Unul a spus că Vlad era aspru, dar era prinţ, în vreme ce celălalt i-a condamnat fără ocol cruzimile. În funcţie de versiune, fie unul, fie celălalt dintre cei doi călugări a fost tras în ţeapă.
    După altă legendă, Vlad ar fi înscenat un furt (o pungă cu 50 de galbeni) unui boier din Sfatul Ţării, după care acesta, în faţa domnitorului, a pretins că i se furaseră 100 de galbeni. Pentru minciuna sa, a fost tras în ţeapă.


DRACULA, ÎNTRE LEGENDĂ ŞI REALITATE
 
Dracula sau Vlad Ţepeş a fost fiul lui Vlad Dracul (1436 - 1442, 1443 - 1447) şi nepotul lui Mircea cel Bătrân (1386 - 1418).Vlad Dracul a fost ridicat la rangul de cavaler al Ordinului Dragonului de către regele Ungariei. Toţi membrii acestui ordin purtau un dragon pe blazon şi acesta i-a adus porecla de “Dracul”. Vlad Ţepeş obişnuia să semneze cu “Draculea” sau “Draculia” - fiul dracului - nume, ce s-a transformat apoi în Dracula. Renumele lui Dracula a ajuns în apusul Europei prin intermediul negustorilor saşi din oraşele transilvănene Braşov şi Sibiu, ce au oferit adesea adăpost celor care candidau la tronul Ţării Româneşti împotriva lui Vlad Ţepeş.
    Pentru a evita pericolul de a-şi pierde tronul, Vlad s-a hotărât să-i pedepsească pe negustorii saşi. Sibiul şi zonele învecinate au fost jefuite şi incendiate de Vlad şi mulţi negustori saşi au fost traşi în ţeapă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu negustorii saşi care au venit la Târgovişte pentru a face negoţ.
      De fapt, Vlad a căpătat numele de Ţepeş numai după moartea sa (1476). El a domnit în Ţara Românească între anii 1456 - 1462 şi în 1476. În 1462, fiind învins de turci, Vlad s-a refugiat în Ungaria. În 1476, cu ajutorul regelui ungar, Matei Corvin şi a domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, Vlad a fost reînscăunat pe tronul Ţării Româneşti pentru încă o lună de zile. A urmat o bătălie în care Ţepeş a fost ucis. Trupul său a fost înmormântat în biserica Mânăstirii Snagov, aflată pe o insulă de pe lacul Snagov. Trupul său a fost îngropat în faţa altarului. în 1935 au fost exhumate, la Snagov, rămăşiţele unui bărbat îmbrăcat în haine scumpe, mai puţin capul. Se spune că o asemenea soartă ar fi avut Dracula, care a fost decapitat, iar capul său ar fi fost îmbălsămat, împachetat şi trimis în dar sultanului turc.

Se spune că tragerea în ţeapă era pedeapsa favorită a lui Dracula, dar, la acea vreme, el nu era, desigur, singurul care o folosea. La acest mod de pedepsire recurgeau şi unii principi germani sau spanioli. Ţepeş aplica această pedeapsă boierilor, hoţilor şi criminalilor, turcilor, saşilor şi tuturor acelora care unelteau împotriva lui. Nu o dată s-a întâmplat să se vadă o pădure întreagă de oameni traşi în ţeapă în preajma cetăţii Târgovişte, capitala de atunci a Ţării Româneşti.
      Îngroziţi de aceste atrocităţi, negustorii saşi au tipărit cărţi şi pamflete în care relatau despre cruzimea lui Vlad. Aceste broşuri au ajuns şi în Germania şi vestul Europei, unde Dracula a ajuns să fie cunoscut ca un tiran sângeros.
      În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat “Dracula”, care l-a făcut pe Vlad Ţepeş celebru în întreaga lume. Stoker a citit povestirile despre Dracula, publicate în secolele XV - XVI şi a fost şocat de actele de cruzime ale acestuia. S-a hotărât să şi-l aleagă drept personaj principal. A citit şi câteva cărţi despre Transilvania (această denumire are origine latină şi înseamnă “ţara de dincolo de păduri”) şi s-a gândit că această ţară “exotică” ar fi un cadru potrivit pentru faptele lui Dracula. De fapt, Stoker s-a folosit de Vlad doar ca sursă de inspiraţie, deoarece în romanul său, Dracula nu este domnitorul Vlad Ţepeş, ci un conte transilvănean care trăia într-un castel misterios, unde îşi ademenea victimele. Povestea sa se petrece în zona Bistriţei, iar castelul său se află lângă pasul Bârgău (în munţii Carpaţi). Deoarece Stoker nu a vizitat niciodată Transilvania, majoritatea locurilor şi întâmplărilor reprezintă pură ficţiune. Legenda şi adevărul istoric despre Dracula se împletesc astazi şi sunt păstrate vii prin faptul că numele său se leagă acum de o serie de obiective turistice, cum ar fi mănăstirea de la Snagov, sau Castelul Bran de lângă Braşov.

                                                        *

Steagul dacic

Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize.
Stindardul dac este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii.

Sub semnul lupului…

Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice.
Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale!
Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!
Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.
Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi. Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi!
Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina Cunoaşterii(Lyke) pe pământ! Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo!

…şi al Şarpelui…

Şarpele este azi un animal foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer. Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect.
Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes. Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării.
Iată deci cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor!
Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă!
Şarpele a fost identificat şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe. Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion.
Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele este Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele el are rol de iniţiator. De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele ci s-a identificat cu el. Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de şarpe.
Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea. Mai mult, iconografia „Căderii omului în păcat” ne demonstrează că respectivul Şarpe era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui.
Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios. Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii.
Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate.
Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat!
Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.
Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”

12 comentarii:

  1. foarte frumos felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  2. super vrem mai mult din istoria si legendele strabunilor nostri daci...

    RăspundețiȘtergere
  3. Impresionant, intr-adevar! Felicitari! Astept noi articole in domeniu!

    RăspundețiȘtergere
  4. ma bucur ca ti-a placut.promit ca voi veni si cu alte articole genul asta.

    RăspundețiȘtergere
  5. Te atinge la inima! Cu totii simtim ceva cand citim asa ceva. Oare este ceva genetic ce asteapta sa iese la lumina?

    RăspundețiȘtergere
  6. E foarte tare postu insa mai ai de adunat ceva informatie. In principiu pentru tine, daca te intereseaza, cauta informatii legate de "perioada neagra", cum e numita in istorie, a lui Vlad Tepes si iti zic sincer ca o sa ramai foarte placut surprins.

    RăspundețiȘtergere
  7. multam VonAngellis , o sa caut.

    RăspundețiȘtergere
  8. Sincer... asta e singurul blog care imi place...
    Deoarece contine cultura si istorie, lucrurile cu care ne mandrim.

    Respectele mele,
    Titi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ma bucur ca-ti place.te mai astept cu comentarii.respect

      Ștergere